Ororile din lagărele germane sunt binecunoscute oamenilor de pretutindeni. Experienţele trăite de acest autor olandez într-un lagăr de concentrare japonez, unde a fost trimis împreună cu mama, bunica şi sora lui, nu sunt cu nimic diferite. O scriere concisă, lipsită de patetism.
Moartea mamei acţionează ca un declanşator. Naratorul suferă de atacuri de panică, frica îl împresoară, este cuprins de senzaţii reci, ameninţătoare. Aşa revin, cu şi mai multă pregnanţă, “foamea, bolile, suferinţa, moartea. Şi multe altele pe deasupra”. Experienţa lagărului a fost traumatizantă. Copilul de cinci ani vede, asimilizează tot, cu singura dorinţă ca peste ani, să poată scrie despre acestea, să depună mărturie.
Degradarea fizică şi spirituală este atât de avansată încât este incapabil să mai simtă ceva sau să se mire. Dorinţa de moarte apare la acea vârstă fragedă când bunica lui se năruie sub privirile lor, când femeile sunt maltratate, bătute cu bestialitate. Stăruitoare este însă imaginea mamei (acum moartă) care, în lagăr, găsea în sine puterea de a râde (semn că oamenii sunt conştienţi că şi în acele condiţii încă se mai au unii pe alţii) şi de a-l învăţa să citească după o carte ponosită. Mamă pe care ar prefera să creadă c-o urăşte, decât s-o rememoreze slabă, bătută, plină de sânge.
“Aparţin acelui gen de oameni care nu pot fi «fericiţi»: bolnavi de o nelinişte permanentă, bolnavi de o frică constantă, de preferinţă îndopaţi cu pastile, de preferinţă beţi criţă, de preferinţă dormind, de preferinţă absentând”. Ideea de ieşire din sine, de uitare de sine este cea care dă unitate romanului. Dar până şi visele îi sunt populate de aceleaşi imagini terifiante, unde chipul unei iubite se preschimbă în cel al mamei din perioada de lagăr. Pe lângă imaginea obsedantă a mamei, roşul pare şi el omniprezent şi întotdeauna asociat cu răul: roşu de pe steagul japonez, roşul sângelui, al fricii, al morţii.
Sindromul de lagăr îl face să caute în scriere izbăvirea, sperând că frica o să dispară. Naraţiunea este sacadată, întreruptă de rugăminţi îndreptate către cer, sufletul se vrea vindecat, ura să dispară, amintirile să se prefacă-n scrum. Peste toate însă, acelaşi roşu trist, stins şi amar.
Acest olandez genial, Jeroen Brouwers, a scris la 41 de ani un bizar roman autobiografic. Roşu ucigaş e cartea vieţii sale: tot ceea ce i se întâmplă în prezent îl întoarce la amintirile din lagărul japonez de concentrare pentru femei, unde a ajuns, împreună cu mama sa, când avea patru ani. Fixaţia lui e să nu fie patetic, chiar dacă e convins că un scriitor fericit nu are ce povesti. Preferă să fie crud şi să creadă că-şi urăşte mama, care tocmai a murit când el începe să scrie acest roman. Roman care îi va aduce celebritatea mondială şi premiul Femina Etranger.
Jeroen Brouwers a devenit celebru prin modul în care tratează îmbinarea dintre realitate şi ficţiune. Raporturile dificile dintre sexe, angoasă inspirată atât de viaţă, cât şi de moarte, obsesia pentru corp şi pentru efemeritate, trecută prin toată gama de la uitare la amintire, toate aceste teme revin, în cele mai variate forme, în literatura lui Jeroen Brouwers.
“Aş vrea ca opera mea să devină un ansamblu unic, care nu este niciodată diferit de viaţa autorului”, afirmă Brouwers, ştiind totuşi că multe dintre textele sale depăşesc nivelul povestirii autobiografice.
Romanul său de debut, Joris Ockeloen şi aşteptarea (“Joris Ockeloen en het wachten”, 1967), a trecut aproape neobservat de critica olandeză, însă scriitorul îşi lua revanşa în 1973, o dată cu publicarea nuvelei Fără surle şi trâmbiţe (“Zonder trommels en trompetten”), în care aborda, pentru prima oară, marile sale teme – moartea, dragostea, trecutul, reluate şi dezvoltate în romanul Răsărituri de soare la mare (“Zonsopgangen boven zee”, 1977), pentru care critica l-a proclamat noua voce a literaturii olandeze.
Elementele autobiografice, adesea întâlnite în opera sa, sunt foarte vizibile în romanele Paradisul scufundat (“Het verzonkene”, 1979) şi în Roşu ucigaş (1981). Primul evocă paradisul pierdut al copilăriei sale, petrecută în Indiile Olandeze, marcat de figura mamei, de invazia japoneză şi de captivitatea în lagărul de concentrare de la Tjideng, episod căruia îi este dedicat romanul Roşu ucigaş.
În anii ’90, Jeroen Brouwers a publicat doar cîteva colecţii de eseuri şi jurnalul său literar Feuilletons, rămânând în umbră până în 2000, când romanul Încăperi secrete (“Geheime kamers”) l-a propulsat din nou în atenţia criticii şi i-a adus prestigiosul Premiu Golden Owl.
Jeroen Brouwers - Rosu ucigas.
Livrarea cărților se poate face prin poştă (pentru orice locaţie de pe teritoriul României) sau curier rapid Cargus (pentru localitățile aflate în aria de acoperire). 
Recenzii
Nu există momentan nicio recenzie pentru această carte!