Psalmi si rugaciuni (editia princeps)

Receptat de Al. Cistelecan ca „ardelean definitiv”, pe când Nichita Stănescu descifra „verticalitatea scoarţelor olteneşti”, Ion Horea este citit în general pe linia neotradiţionalistă, prin Ion Pillat şi B. Fundoianu (vezi Ion Pop). „Puternicul sentiment al peisajului local” descris de I. Negoiţescu este pare mai degrabă un construct, o aură perfect întreţinută. Ion Horea este poet al locuirii definitive, marcat nu de plecări şi exiluri, ci de întoarceri şi recuperări calm-obstinate ale rădăcinii („Chemaţi-mă, oricând, la orice oră, / şi vin, oriunde-aş fi în clipa ceea”; „vorba se repetă, gândul meu la fel”); fără nostalgii, fiindcă nu se îndepărtează niciodată de locul poetic al câmpiei mureşene şi nici de timpul nu neapărat al amintirii, cât al activării asidue a unei stări quasi-paradisiace („dacam plecat ori de-am rămas e-o altă / poveste…”). Poemele sale în canon – căci decurg unul din celălalt, îşi ţin isonul şi modulează, cu o imaginaţie verbal-ritmică inepuizabilă, aceleaşi teme – închipuie un soi de mantie originară în care citadinul se înfăşoară exersând un elegant şi foarte personalizat dans pe muchia dintre două lumi, netrădând-o pe niciuna dintre ele. Esenţială şi definitorie mi se pare nu graţia „reveriilor campestre”, căci ritualul anamnetic – asumat, încorporat – informează toate cotloanele clipei, carte după carte, cât diversitatea uluitoare a ritmurilor care îmbracă numărul relativ redus de elemente/substanţe din compoziţia artei poetice. O redundanţă extrem de eficientă în ordinul mesajului şi al particularităţii vocii, îngreunată, acum, doar de „mirarea puterii de-a mai fi”. Metaforele sale obsesive încetează a fi obsesive. Dacă Ion Pillat oscilează între exod şi înrădăcinare, Ion Horea poartă cu sine rădăcinile, ca instrumentar existenţial predilect, şi le asistă instalarea în existenţa sa citadină, faţă de care îşi îndeplineşte, senin şi fără traume, ardeleneşte, datoriile.

O Frescă deschide Scribul readucând în pagină reveria lucidă. Râpa Morii, de pildă, e evocată dinăuntru şi de aproape, nu ca pierduta pentru totdeauna Coastă a Boacii. E semn memorativ, repetat regăsibil în închipuire şi, tot mai şters şi mai ameninţat, în suspendata lume reală. Înclinări, asfinţiri, licăriri, amăgiri, pătimiri, depărtări, închipuiri – alai de infinitive lungi, mulate perfect pe lucrarea poemului ca pânză de păianjen şi hlamidă. Versurile capătă azi, în epoca unei extenuări a sentimentului apartenenţei, acute nu neapărat vizate de poet. „Prin locuri unde nimeni de nicăieri nu vine”, uitarea şi disperarea se instalează pe nesimţite. Şi în versul scurt, cu ritm alert popular, amintind de crochiurile unui Şt. O Iosif sau chiar de Blaga, şi când se desfăşoară în falduri, ca la Goga, cu un patetism, însă, atenuat, Ion Horea este maestru al formei, cu plăceri euritmice şi eufonice („ureche muzicală absolută” zice N. Manolescu) deloc străine unui Coşbuc, să zicem. Sub „tremurarea unui gând”, se schiţează arii combinatorii cu efect de descântec, probând rezistenţa vorbelor şi forţa lor sonor-conotativă. Un Dumnezeu amintire, depărtare, poveste ţine de recuzita unui illo tempore al copilăriei şi asistă agonisirea merindei încă-înaintării. Confruntarea finală e cu propriul trup şubrezit: „sunt prins de mine însumi şi-nghiţit”; „o lume de foşniri şi de ţărână”.

În Psalmi şi rugăciuni, impresionează tonul extrem de domestic, „El” fiind invocat într-un ritual îngânat, ca un refren de valorat amintirile: „Suntem alături, Doamne, şi pari să-mi fii asemenea”, două „năluci de foc, de fum”. Un „urlet” arghezian surdinizat – „Vreau… să văd în urmă praful când treci că se ridică” –, un Dumnezeu adus în vecinătatea simplă a mesei de scris şi somat să-şi probeze umanitatea. Asimilat angoasei crepusculare, El are rolul unui alter misterios, reticent, dar şi apropiat, căci congener. Înveliţi deopotrivă în eterna mantie a câmpiei transilvane, nimic mai firesc decât galeşa competiţie care se iscă în Poate chemi un înger…, poetul cerând dovezi ale Facerii lumii şi aruncând în joc dovezi ale facerii poemului.

Ion Horea - Psalmi si rugaciuni (editia princeps).

Transportul este gratuit pentru comenzile de minim 100 lei!

Livrarea cărților se poate face prin poştă (pentru orice locaţie de pe teritoriul României) sau curier rapid Cargus (pentru localitățile aflate în aria de acoperire).

Taxele poştale se calculează automat şi sunt afişate în coşul de cumpărături, în funcţie de comanda dvs. Estimativ, ele sunt aproximativ 9 lei pentru livrarea prin poștă și 15 lei pentru livrarea prin curier.

După efectuarea comenzii veţi primi un colet cu toate cărţile comandate, sau, în cazul în care cel puţin un titlu nu este disponibil, vă vom contacta telefonic sau prin email înainte de expedierea coletului pentru a va informa.

Aceste informații sunt valabile doar pentru comenzile livrate către adrese de pe teritoriul României. Acceptăm şi comenzi cu livrare oriunde în Europa și în lume, însă taxele poștale aferente diferă, îm funcție de țara de destinație. Astfel, dacă doriți expedierea cărților în afara României, după plasarea comenzii vă vom comunica toate detaliile referitoare la preţul total, taxe de transport şi disponibilitate. Pentru comenzile din afara României, recomandăm plata prin transfer bancar.